O problemă care s-a ridicat în practica Tribunalului, secţia civilă a Tribunalului Timiş, este stabilirea competenţei materiale şi teritoriale pentru soluţionarea cererilor întemeiate pe Legea nr. 221/2009.

Competenţa materială semnifică, posibilitatea recunoscută de lege unei anumite instanţe de judecată de a soluţiona un anumit litigiu. În sistemul de drept românesc, există următoarele instanţe de judecată: judecătorii, tribunale, tribunale specializate, curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa teritorială înseamnă aptitudinea recunoscută unei anumite instanţe dintre mai multe instanţe de acelaşi grad de a soluţiona anumite litigii.

Art. 4 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prevede cu privire la cererile formulate în temeiul acestei legi, că vor fi soluţionate de tribunal, secţia civilă, în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată.

Faţă de această prevedere, competenţa materială pentru soluţionarea cererii revine tribunalului, secţia civilă, neputându-se pune în discuţie, nici de către instanţele de judecată, nici de către procuror, părţi sau pârât, care este instanţa competentă.

În cadrul acestor litigii, calitatea de pârât o are Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor publice.

În toate cazurile, prima instanţă care soluţionează cererile întemeiate pe Legea nr. 221/2009 revine tribunalului secţia civilă, astfel încât este greşită solicitarea Tribunalului Timiş, secţia civilă, de a cere ca solicitanţii să "depună copia cărţii de identitate pentru a se verifica şi determina competenţa materială a tribunalului". Dacă solicitantul a depus cererea la tribunal, nu se poate pune în discuţie competenţa materială, deoarece instanţa în mod corect a fost învestită să soluţioneze cererea.

O problemă care ar putea fi pusă în discuţie este competenţa teritorială a unui tribunal sau altul de a soluţiona astfel de cereri.

Majoritatea celor care au suferit condamnări cu caracter politic au decedat, iar solicitanţii fac parte din categoriile de persoane cărora legea le recunoaşte calitate procesuală de a formula acţiuni după decesul acestor persoane, adică soţul sau descendenţii acestora până la gradul al doilea inclusiv.

Calitatea solicitantului de soţ trebuie să existe la momentul decesului persoanei care a suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri cu caracter administrativ, neavând importanţă durata căsătoriei cu defunctul. În categoria descendenţilor până la gradul al doilea inclusiv, se încadrează copii defunctului care sunt rude de gradul întâi cu acesta, precum şi nepoţii acestuia, care sunt rude de gradul al doilea cu acesta.

Solicitanţii soţi sau descendenţi în multe situaţii, au domiciliul actual în străinătate. În aceste situaţii, competenţa Tribunalului Timiş este atrasă de toate situaţiile în care cei pentru care sunt formulate cererile au avut ultimul domiciliu în Timişoara, aceasta deoarece soţul şi descendenţii acţionează ca şi moştenitori ai persoanei care a suferit condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative. O altă interpretare nu ar fi posibilă, deoarece solicitanţii nu cer un drept al lor propriu, ci un drept care aparţine autorului lor.

Mai mult, potrivit art. 112 pct. 1 C. proc. civ., dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările. Ori, în aceste cazuri, de regulă solicitanţii au domiciliul procedural ales la avocatul care-i reprezintă sau al un alt mandatar convenţional. În situaţia în care solicitantul este chiar persoana care a suferit condamnări cu caracter politic sau măsurile administrative cu caracter politic, tribunalul competent este cel în raza teritorială unde are domiciliul. Dacă solicitantul are domiciliul în străinătate, tribunalul competent va fi cel de la ultimul domiciliu al acestuia din ţară, în acest caz fiind obligat să-şi aleagă pe durata procesului un domiciliu în România, pentru comunicarea actelor de procedură şi să indice persona care va primi aceste acte.

O altă problemă din practica Tribunalului Timiş, secţia civilă, este solicitarea de a se depune declaraţie autentificată de notar pe proprie răspundere, din care să rezulte că persoanele solicitante nu au fost despăgubite potrivit actelor normative anterioare, respectiv, Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituie în prizonieri ; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive şi Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Această declaraţie este cerută pentru că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, astfel cum prevede art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009.

Cu toate acestea, impunerea acestei obligaţii încalcă principiul disponibilităţii, ca principiu fundamental al procesului civil, care permite părţilor să se folosească de probele pe care le consideră necesare pentru dovedirea cererilor.

S-ar putea spune că această solicitare este justificată având în vedere un alt principiu al procesului civil şi anume principiul rolului activ al judecătorului, care permite judecătorului să dispună administrarea celor probe pe care le consideră utile în vederea soluţionării cauzei.

Cu toate acestea, o reală verificare se face apelând la autorităţile care au acordat anterior despăgubiri, pentru că se presupune că există o evidenţă a persoanelor, a cererilor acestora şi a cuantumului despăgubirilor acordate şi ridicate de persoanele respective.

De asemenea, faptul că doar unele din aceste cereri au ajuns să fie soluţionate de instanţa supremă, nu justifică amânarea soluţionării cererilor aflate pe rolul tribunalelor, în speranţa uniformizării practicii judiciare, deoarece practica judiciară nu este izvor de drept şi judecătorul este chemat să aplice legea.