Noi modalităţi de soluţionare a divorţului stabilite de Legea nr. 202/2010

av. dr. Claudia Roşu

Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, a fost publicată în M. Of. nr. 714 din 26. 10.2010, ale cărei prevederi au intrat în vigoare după 30 de zile de publicare, iar cele cu privire la divorţul pe cale administrativă şi pe cale notarială, vor intra în vigoare în termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Astfel, în prezent, divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat de către instanţa judecătorească indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.

În acest sens, reiese că dacă părţile se înţeleg şi în situaţia în care au copii minori, nu mai trebuie administrată proba cu martori, divorţul pronunţându-se prin acordul părţilor.

Totuşi, divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie. În acest caz, instanţa de judecată trebuie în continuare să administreze probele necesare (martori, expertiză, etc.) pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru a putea pronunţa desfacerea căsătoriei.

În toate cazurile în care se pronunţă divorţul prin acordul soţilor, instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ. Hotărârea având la bază acordul soţilor, instanţa este obligată să verifice dacă consimţământul soţilor este real şi efectiv.

La soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitoare la încredinţarea copiilor minori, obligaţia de întreţinere şi folosirea locuinţei, instanţa va ţine seama şi de interesele minorilor.

Instanţa de judecată va trebui să verifice dacă acordul părţilor cu privire la cererile accesorii divorţului sunt în interesul minorilor, întotdeauna prevalând ocrotirea acestora.

O modificare fundamentală este prevăzută în cazul în care soţii nu au copii minori, născuţi din căsătorie sau adoptaţi, sau aceştia sunt majori şi există acordul soţilor cu privire la divorţ în privinţa organului competent să soluţioneze cererea.

În aceste cazuri, la alegerea soţilor, ei se pot adresa ofiţerului de stare civilă sau notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor, care poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ.

Procedura în acest caz, debutează cu o cerere de divorţ care se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea şi le acordă un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de divorţ.

La expirarea acestui termen, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat. Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.

Dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată.

Rezultă că pentru divorţul în faţa ofiţerului stării civile sau a notarului public, trebuie să existe acordul părţilor asupra tuturor cererilor, deoarece în faţa acestor organe, nu se desfăşoară o procedură litigioasă, iar în lipsa acordului părţilor, ele nu pot soluţiona cererea, ci vor îndruma părţile la instanţa de judecată. Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg este de competenţa instanţei judecătoreşti.

Când cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita menţiune în actul de căsătorie. În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soţii au avut ultima locuinţă comună, ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie. În cazul constatării divorţului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie.

Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru pronunţarea divorţului prin acordul părţilor, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorţ.

Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.

Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei competente.

Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă. În cazul divorţului adresat ofiţerului de stare civilă sau notarului public, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ.

Faţă de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ sau, după caz, despre certificatul de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau de la data când ei au cunoscut divorţul pe altă cale.

În concluzie, soţii, în cazul în care doresc desfacerea căsătoriei, au posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată, iar dacă nu au copii minori sau aceştia sunt majori şi ofiţerului de stare civilă sau notarului public pentru a se dispune divorţul.