|
Av. dr. Claudia Roşu
Decizia nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. Nr. 761 din 15 noiembrie 2010 şi a realizat golirea de conţinut a Legii nr. 221/2009.
Curtea Constituţională a avut de soluţionat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, în Dosarul nr.554/118/2010 al Tribunalului Constanţa – Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.1065D/2010.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, în cadrul soluţionării unor acţiuni prin care se solicitau plata unor despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a unor condamnări cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia a precizat că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art.138 alin.(5) potrivit cărora „Nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare”, ale art.111 alin.(1) privind informarea Parlamentului de către Guvern şi celelalte organe ale administraţiei publice, ale art.148 alin.(2) privind integrarea în Uniunea Europeană şi ale art.16 alin.(1) şi (2) privind egalitatea în drepturi.
În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art.138 alin.(5) şi ale art.111 alin.(1), autorul excepţiei de neconstituţionalitate a susţinut că impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung „este deosebit de important, defavorabil, cu majorări ale cheltuielilor bugetare de stat, cu atât mai mult cu cât nu se cunoaşte cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate persoanelor îndreptăţite.” Invocă în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr.36/1996, precum şi prevederile art.15 din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice. Totodată, a arătat că proiectul legii în discuţie a fost transmis Parlamentului spre adoptare de către Guvern, iar înregistrarea proiectului de lege la Senat, ca primă Cameră sesizată, a avut loc la data de 21.11.2007. Expunerea de motive nu a fost însoţită de fişa financiară a actului normativ, care să aibă în vedere dispoziţiile art.15 din Legea privind finanţele publice, singura analiză financiară fiind cea prevăzută la Secţiune a 4-a – Impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung, cerinţa constituţională nefiind respectată, iar legea fiind adoptată la 2 ani de la data analizei ce cuprindea modificările cheltuielilor bugetare în anii 2008, 2009, 2010 şi 2011.
Dincolo de faptul că analiza financiară din Expunerea de motive devenise caducă prin trecerea a 2 ani până la adoptare, această analiză nu satisface, în opinia autorului excepţiei de neconsituţionalitate, exigenţele constituţionale şi legale, întrucât are un caracter formal, fără acoperire reală, estimând că numărul de cereri nu va fi mai mare de 10.000, iar valoarea despăgubirilor ce ar putea fi acordate de către instanţele de judecată pentru prejudiciul material suferit nu va depăşi 33.000 lei de persoană. Or, pe de-o parte, până în luna ianuarie 2010, după 6 luni de aplicare a legii, doar pe rolul Tribunalului Constanţa există 600 cauze cu un asemenea obiect, putându-se estima că numărul va ajunge la 3600 la sfârşitul perioadei de 3 ani, la nivelul unui singur judeţ, iar, pe de altă parte, instanţele judecătoreşti – în lipsa unor criterii legale de cuantificare a despăgubirilor – au obligat statul la plata de despăgubiri de zeci de ori mai mari, în valoare de 600.000 euro.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor art.148 alin.(2) din Constituţie, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a arătat că art.104 din Tratatul de la Maastricht, instituind Uniunea Europeană (tratat care a devenit parte a dreptului intern prin Legea nr.154/2005), reglementează o anumită disciplină bugetară, impunând statelor membre o obligaţie generală, aceea de a evita deficitele publice excesive. Raportul dintre datoria publică şi Produsul Intern Brut (PIB) nu trebuie să depăşească „valorile de referinţă” stabilite prin Protocol (anexă la Tratat), respectiv 3% pentru raportul dintre deficitul public prevăzut sau real şi PIB. Or, având în vedere că prin Legea nr.11/2010 deficitul bugetar s-a stabilit la 35.024,1 milioane lei şi că estimarea minimală este de peste 150000 cereri de chemare în judecată (3600x42 judeţe) în cei 3 ani de aplicare şi presupunând că fiecare beneficiar va primi în medie 30.000 euro, efortul bugetar va fi de 1,5 miliarde euro anual, respectiv 6 miliarde lei (aproximativ 1% din PIB). Acoperirea acestor sume nu se va putea face nici prin alocare de sume suplimentare de la fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, nici prin rectificări bugetare.
Privitor la încălcarea dispoziţiilor art.16 alin.(1) şi (2) din Constituţie, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a arătat că prin prevederile art.5 alin.(1) lit. a) nu se realizează un tratament juridic unitar pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative asimilate acestora, întrucât se produce o inechitate socială a reparaţiei acordate cu titlu de prejudiciu moral în cadrul aceleiaşi categorii de beneficiari, în egală măsură având impact moral incontestabil „privarea de libertate în locuri de detenţie sau pentru efectuarea de cercetări; internarea în spitale de psihiatrie; stabilirea de domiciliu obligatoriu; strămutarea într-o altă localitate; deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice; exmatricularea din şcoli, licee şi facultăţi; încetarea contractului de muncă sau retrogradarea, dispuse din motive politice.” Există o categorie de persoane care au fost persecutate de regimul politic şi nu au beneficiat până la apariţia Legii nr.221/2009 de o minimă reparaţie morală, însă prin dispoziţiile legale contestate se creează situaţia unei discriminări între cei condamnaţi politic şi cei supuşi unor măsuri administrative cu caracter politic, de vreme ce legiuitorul nu face distincţia între situaţia în care s-a aflat o persoană supusă unui regim de detenţie şi situaţia în care s-a aflat o persoană asupra căreia s-a luat o măsură administrativă.
Totodată, se creează discriminări între persoanele care au obţinut o minimă reparaţie înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.221/2009 şi cele care obţin aceste despăgubiri după acest moment.
Răspunderea statului trebuie să se facă în acord cu principiul proporţionalităţii, iar posibilitatea compensării prejudiciului moral cu o sumă de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacţia de ordin moral, susceptibilă mai mult de o recunoaştere a însăşi măsurii luate asupra sa, ca fiind abuzivă, principiu urmărit de legiuitorul român atât prin Decretul Lege nr.118/1990 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.214/1999, cât şi prin Legea nr.221/2009.
În final, a arătat că, referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum prevede art.41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală, invocând, cu titlu de exemplu, „Cauza Ţarălungă, Cauza Temeşan sau Cauza Oancea”.
Tribunalul Constanţa – Secţia civilă a considerat că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că dispoziţiile Legii nr.221/2009 nu generează discriminări, însă acestea ar putea fi produse de hotărârile judecătoreşti ce vor fi pronunţate în aplicarea acestei legi, în lipsa unor criterii de cuantificare a prejudiciului moral suferit de persoana vizată, prejudiciu care a fost lăsat de legiuitor la pura apreciere a judecătorului, astfel că lipsa de predictibilitate a practicii judiciare ar putea genera discriminări.
Avocatul Poporului, în punctele sale de vedere, a apreciat că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că reglementarea dedusă controlului de constituţionalitate se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normelor legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile art.138 alin.(5) din Constituţie, a apreciat că acestea privesc stabilirea surselor de finanţare, iar în baza acestui principiu constituţional, legile privind finanţele publice conţin prevederi care asigură luarea măsurilor necesare pentru aplicarea efectivă a acestuia în activitatea legislativă şi executivă. Astfel, în vederea respectării repartizării veniturilor şi a cheltuielilor, garanţie a asigurării echilibrului bugetar, Legea finanţelor publice instituie obligaţia ca - în cazul în care se fac propuneri de elaborare a unor acte normative a căror aplicare atrage după sine micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor stabilite prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale -, iniţiatorii, împreună cu Ministerul Finanţelor, să prevadă şi mijloacele necesare acoperirii golurilor de venituri şi sporul de cheltuieli, prin elaborarea fişei financiare care însoţeşte expunerea de motive, iar expunerea de motive la Legea nr.221/2009 conţine explicaţii privind impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (5 ani).
Referitor la critica de neconstituţionalitate a art.5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009 faţă de dispoziţiile art.148 alin.(2) din Constituţie, Avocatul Poporului apreciază că nu se poate reţine încălcarea regulilor constituţionale care consacră prioritatea reglementărilor comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.
Curtea Constituţională a stabilit că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie prevederile art. 5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.396 din 11 iunie 2009, prevederi care, la data sesizării Curţii Constituţionale, aveau următoarea redactare:
Art. 5 alin.(1) lit. a): „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de
măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările şi completările ulterioare;”
Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, dispoziţiile art.5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009 au fost modificate prin art.I pct.1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, ordonanţă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.446 din 1 iulie 2010, dispoziţiile modificatoare având următoarea redactare:
La articolul 5 alineatul (1), litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea”.»
Curtea a constatat că art. I pct.1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 modifică şi completează dispoziţiile de lege criticate, prin introducerea a trei puncte ce stabilesc plafoane maxime ale cuantumului despăgubirilor, iar fraza a doua a art.5 alin.(1) lit. a) din lege a fost preluată şi completată prin art. I pct.2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 referitor la introducerea unui nou alineat al art.5, şi anume alin.(11), cu următorul conţinut: "(11) La stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.”
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a criticat soluţia legislativă de acordare a despăgubirilor [soluţie cuprinsă şi de dispoziţiile art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, în forma anterioară modificării], astfel încât Curtea a constatat că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, numai dispoziţiile art.5 alin.(1) lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul cuprins: „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare[...]”.
De altfel, cea de-a doua soluţie legislativă cuprinsă în art.5 alin.(1) lit. a), astfel cum a fost modificat şi completat prin art. I pct.1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 - adică punctele 1-3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri -, a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr.1354 din 20 octombrie 2010, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi a constatat că dispoziţiile art. I pct.1 din Ordonanţa de urgenţă nr.62/2010 - prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art.5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009 - sunt neconstituţionale, în raport cu criticile formulate.
Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de autor al excepţiei de neconstituţionalitate, a considerat că textul de lege criticat încalcă prevederile constituţionale ale art.16 alin.(1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, ale art.111 alin.(1) privind informarea Parlamentului de către Guvern şi celelalte organe ale administraţiei publice, ale art.138 alin.(5) potrivit cărora „Nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare” şi ale art.148 alin.(2) privind integrarea în Uniunea Europeană.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea a constatat cu privire la constituţionalitatea procesului legislativ de adoptare a Legii nr.221/2009, că proiectul de lege privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, al cărui iniţiator este Guvernul, a fost transmis Senatului, ca primă Cameră sesizată, la data de 20 noiembrie 2007 şi a fost adoptat de acesta la data de 12 mai 2008. Proiectul de lege adoptat de Senat a fost transmis Camerei Deputaţilor la data de 17 iunie 2008, fiind adoptat de aceasta, în calitate de Cameră decizională, la data de 12 mai 2009.
Potrivit Fişei proiectului de lege, acesta a fost însoţit de Expunerea de motive şi de Avizul favorabil al Consiliului Legislativ.
Legea privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de Parlament cu respectarea prevederilor art.75 şi ale art.76 alin.(1) din Constituţie şi nu a fost supusă controlului de constituţionalitate a priori, conform art.146 lit.a) din Constituţie.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art.111 alin.(1) şi art.138 alin.(5) din Constituţie, Curtea a constatat că această critică este neîntemeiată, deoarece, aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, obligativitatea indicării sursei de finanţare pentru aprobarea cheltuielilor bugetare, prevăzută de art.138 alin. (5) din Constituţie, constituie un aspect distinct faţă de cel al lipsei fondurilor pentru susţinerea finanţării din punct de vedere bugetar.
Astfel, prin Decizia nr.1093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.711 din 20 octombrie 2008, Curtea Constituţională a reţinut că stabilirea sursei de finanţare şi insuficienţa resurselor financiare din sursa astfel stabilită sunt două aspecte diferite: primul aspect este legat de imperativele art.138 alin.(5) din Constituţie, iar al doilea nu are caracter constituţional, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern.
Totodată, dacă s-ar reţine că lipsa precizării exprese a sursei de finanţare presupune, implicit, inexistenţa sursei de finanţare, aceasta ar echivala cu o prezumţie fără suport constituţional, ceea ce este inadmisibil. Prin Decizia nr.515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1195 din 14 decembrie 2004, Curtea a statuat că finanţarea cheltuielilor bugetare se face din surse financiare alocate în buget, iar că majorarea unor cheltuieli se finanţează fie prin suplimentarea alocaţiilor bugetare din fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, fie prin rectificare bugetară.
De asemenea, Curtea a reţinut că, în cadrul raporturilor constituţionale dintre Guvern şi Parlament, problemele referitoare la fundamentarea şi susţinerea unor reglementări în diferite domenii de activitate, cu implicaţii financiare profunde, au o semnificaţie aparte. Astfel, potrivit art.111 alin.(1) teza a doua din Constituţie, „În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.”
Curtea a constatat că au fost îndeplinite cerinţele prevăzute de art.111 alin.(1) şi art.138 alin.(5) din Constituţie în ceea ce priveşte adoptarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Referitor la susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate în sensul că analiza Guvernului cuprinsă în Expunerea de motive este nerealistă, deoarece estimează că numărul de cereri nu va fi mai mare de 10.000 (în realitate, doar pe rolul Tribunalului Constanţa existând 600 cauze cu un asemenea obiect, numărul urmând să ajungă la 3600, la sfârşitul perioadei de 3 ani), iar valoarea despăgubirilor ce ar putea fi acordate de către instanţele de judecată nu va depăşi 33.000 lei de persoană (în realitate, instanţele judecătoreşti acordând despăgubiri de zeci de ori mai mari, în valoare de 600.000 euro), Curtea a constatat că acestea nu pot constitui motive de neconstituţionalitate a legii, întrucât evaluarea preliminară a impactului financiar este realizată, în mod firesc, de iniţiatorul proiectului de act normativ, fără ca instanţa de contencios constituţional să poată verifica certitudinea datelor cuprinse în această evaluare.
În ceea ce priveşte celelalte critici de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989, de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte. În acest sens, au fost iniţiate şi adoptate reglementări privind:
1. restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv şi, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensaţii pentru acestea;
2. reabilitarea celor condamnaţi din motive politice;
3. acordarea de indemnizaţii, de despăgubiri pentru daunele morale suferite şi de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ţinut seama de Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” şi nr.1481 (2006), intitulată „Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist”. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr.64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr.238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietăţile confiscate (sau să primească compensaţii, dacă acest lucru nu mai este posibil) şi, atâta timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viaţă, să poată primi compensaţii pentru daunele morale suferite.
În materia restituirilor, au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naţionalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel, prin Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1 din 5 ianuarie 1998, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr.169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.8 din 12 ianuarie 2000, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură. Totodată, prin Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.279 din 29 noiembrie 1995, apoi prin Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.798 din 2 septembrie 2005, a fost stabilit dreptul la restituire în natură, iar în măsura în care aceasta nu este posibilă, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, asupra imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistă. Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.653 din 22 iulie 2005, a unit procedurile administrative de restituire a bunurilor vizate de legile menţionate mai sus.
De asemenea, cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au beneficiat de reglementări speciale în materia restituirii proprietăţilor, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.797 din 1 septembrie 2005.
Având în vedere toate aceste reglementări, Curtea a constatat că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau de acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
În ceea ce priveşte reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr.650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.688 din 30 octombrie 2001 – s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă putând fi folosită ca probă în faţa instituţiilor abilitate, în ceea ce priveşte aprecierea caracterului politic al infracţiunilor a căror săvârşire a atras măsura confiscării bunurilor.
Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracţiuni săvârşite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere al Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului - lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.631 din 23 septembrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, prevederile decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizaţie lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art.4 din Decretul - lege nr.118/1990); scutire de plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât si pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparţinând societăţilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, cu clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art.8 din Decretul - lege nr.118/1990); soţul (soţia) celui decedat, din categoria celor dispăruţi sau exterminaţi
în timpul detenţiei, internaţi abuziv în spitale de psihiatrie, deportaţi, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum şi soţul (soţia) celui decedat după ieşirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu, au dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei neimpozabilă, dacă ulterior nu s-a recăsătorit (art.5 din Decretul - lege nr.118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art.5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr.10/2001 [art.5 alin.(1) lit. b) din Legea nr.221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [ art.5 alin.(1) lit. c) din Legea nr.221/2009].
Curtea a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior – ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligaţie „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein şi alţii împotriva Germaniei şi prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanţa de la Strasbourg are o jurisprudenţă constantă în sensul că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeaşi Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligaţie generală a statului de a restitui proprietăţi care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenţiei ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricţii asupra libertăţii statelor de a stabili scopul şi condiţiile oricărei restituiri către foştii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer şi alţii contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăţilor confiscate sau acordarea de compensaţii pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale şi economice, a condiţiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii.
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici în perioada comunistă ar exista vreo obligaţie a statului de a le acorda şi, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul – lege nr.118/1990 şi Legea nr.221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art.61 din Legea fundamentală, potrivit căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” - este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a ţării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluţii legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptăţiţi pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul – lege nr.118/1990 şi art. 5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009 - cu aceeaşi finalitate, şi anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art.4 alin.(1) din Decretul – lege nr.118/1990, „Persoanele care s-au aflat în situaţiile prevăzute la art.1 alin. (1) lit. a), b) si e) si alin.(2) au dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate”, iar potrivit alin.(2) „Persoanele care s-au aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art.1 alin. (1) lit. c) şi d) au dreptul la o indemnizaţie lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate.”
Cuantumul acestor indemnizaţii a fost actualizat periodic, ţinându-se cont de creşterea inflaţiei şi a indicelui preţurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art.5 alin.(1) lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări cu acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare[...]”.
În Expunerea de motive la Legea nr.221/2009, se arată că, „În ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul - Lege nr.118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist”. Or, Curtea constată că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice – art.5 lit. a) din Legea nr.221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art.4 din Decretul - lege nr.118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată - adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art.4 din Decretul - lege nr.118/1990 şi o sumă globală, în cazul art.5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009. Totodată, Curtea observă că dispoziţiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moştenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reţinut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop (s. n.) ca şi indemnizaţia prevăzută de art.4 din Decretul - lege nr.118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilităţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume cel al echităţii şi dreptăţii. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca şi acesta din urmă.
Considerăm eronată motivarea Curţii Constituţionale, deoarece nu se poate pune pe acelaşi plan o despăgubire materială cu o daună morală. Singurul act normativ în domeniul condamnărilor cu caracter politic care prevedea expres daunele morale era legea nr. 221/2009, tocmai prin art. 5 pct. 1 lit. a.
Prin declararea ca neconstituţională a însăşi prevederilor referitoare la acordarea de daune morale, legea a fost golită de conţinut, deoarece obiectul celor mai multe dosare întemeiate pe această lege au constat tocmai în solicitarea de acordare de daune morale.
Prin Decretul - lege nr.118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art.5 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art.1 alin.(3) din Constituţie.
După cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce priveşte restituirile de bunuri, este necesar de a se face în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincová şi Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevičius contra Lituaniei).
De asemenea, nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art.5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg – de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o „speranţă legitimă” în dobândirea proprietăţii. Totodată, prin Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o „speranţă legitimă” în obţinerea compensaţiilor respective.
Curtea a reţinu că şi alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, modalitatea de plată a acestora fiind de două feluri: ori prestaţii lunare (de exemplu, în Bulgaria, pentru cei deţinuţi în tabere sau lagăre de muncă, este prevăzută suma de 1500 leva /lună, dar nu mai mult de 50.000 leva total; pentru cei cărora li s-a impus domiciliu forţat sau au fost internaţi în alte localităţi – 800 leva/lună, dar nu mai mult de 25.000 leva total; elevii şi studenţii care au fost siliţi să abandoneze studiile – 10.000 leva), ori o sumă globală (de exemplu, în Cehia, pentru prizonierii politici care s-au aflat în această situaţie cel puţin un an calendaristic, legiuitorul a stabilit o sumă compensatorie de 120.000 coroane, iar pentru fiecare lună de prizonierat în plus, 1000 coroane, iar soţii supravieţuitori şi urmaşii au dreptul la jumătate din sumele prevăzute; în Lituania, a fost prevăzută suma de 20000 litas (aproximativ 5800 euro) pentru urmaşii participanţilor la mişcarea de rezistenţă, morţi în luptă, în detenţie sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4350 euro) familiilor celor care au participat voluntari necombatanţi în mişcarea de rezistenţă, morţi în timpul detenţiei sau interogatoriilor, 12000 litas (aproximativ 3480 euro) familiilor participanţilor necombatanţi în mişcarea de rezistenţă ucişi sau morţi în timpul detenţiei după punerea în aplicare a sentinţei.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.(1) lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009, contravine art.1 alin.(3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă.
Tocmai că valoarea supremă este încălcată prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece actele normative anterioare nu prevedeau acordarea de daune morale.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor constituţionale ale art.142 alin.(1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei”, şi al art.1 alin.(5) din Constituţie, potrivit căruia „În România, respectarea [...] legilor este obligatorie”, Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă şi normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.260 din 21 aprilie 2010.
Astfel, potrivit art.2 alin.(1) din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art.14 – „Unicitatea reglementarii în materie” prevede că reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind într-un singur act normativ. În acelaşi sens, art.16, cu denumirea marginală „Evitarea paralelismelor”, stabileşte că în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Curtea a stabilit că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, şi anume, pe de-o parte, Decretul - lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu numeroase modificări şi completări, şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, iar, pe de altă parte, Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit prevederilor art.3 alin.(1) din Legea nr.24/2000, „Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern [...]”, iar art.6 alin.(1) – „Conţinutul şi fundamentarea soluţiilor legislative”, prevede că reglementările cuprinse în actul normativ „trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte”. Or, Curtea a constatat că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmaţia din Expunerea de motive a Legii nr.221/2009, în sensul că „pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul - Lege nr.118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită.” Aşa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacţia morală a recunoaşterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferinţa persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă şi regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate şi previzibilitate a dispoziţiilor art.5 alin.(1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr.221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanţele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 Euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 s-au introdus nişte criterii minime de acordare a despăgubirilor, şi anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.214/1999, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară şi previzibilă. Principiul legalităţii presupune, de asemenea, existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile in aplicarea lor, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea a observat că în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislaţiei incoerente şi ineficiente a României în materia restituirilor a fost menţionată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viaşu contra României. Cu acel prilej, Curtea a constatat ca Legea nr.1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr şi conţinut, încât precizia şi previzibilitatea cerute de noţiunea de „legalitate” au fost grav atinse.
Ţinând cont de toate aceste considerente, Curtea a constatat că dispoziţiile art.5 alin.(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin prevederilor art.1 alin.(3) şi (5) din Legea fundamentală.
Având în vedere că dispoziţiile art.5 alin.(11) din Legea nr.221/2009, introduse prin art. I pct.2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin.(1) din acelaşi articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin.(1) al art.5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art.5 alin.(1) lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009 ca fiind neconstituţional.
În final, Curtea a considerat că, aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr.415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.294 din 5 mai 2010), atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii.
În conformitate cu prevederile art.147 alin.(1) din Constituţie, „Dispoziţiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [..], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.”
Pentru aceste considerente, în temeiul art.146 lit. d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, precum şi al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit. A.d) şi al art.29 din Legea nr.47/1992, în unanimitate, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, şi a constatat că prevederile art.5 alin.(1) lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În acest mod Curtea Constituţională a suprimat posibilitatea de acordare a daunelor morale, golind legea de finalitatea ei.
|
